Reforma care ne sperie, dar fără de care nu putem merge mai departe

De fiecare dată când se vorbește despre comasarea comunelor, discuția explodează emoțional. Se invocă identitatea locală, tradiția, „satul românesc”. Dar evităm, sistematic, întrebarea esențială: ne mai permitem actuala structură administrativă?

România are 3.181 de unități administrativ-teritoriale. Dintre acestea, 2.859 sunt comune. Avem, practic, un primar la aproximativ 6.000 de locuitori. Prin comparație, Bulgaria are 265 de municipalități, iar Polonia – 2.477 gmine, în condițiile unei populații aproape duble față de România. Nu vorbim despre teorii, ci despre matematică administrativă.

Problema nu este că există primari. Problema este că există primării care funcționează într-o logică de supraviețuire, nu de dezvoltare.

Sunt sute de comune sub 1.500 de locuitori. Unele abia dacă strâng câteva sute de mii de lei anual din taxe locale, dar au cheltuieli administrative de câteva ori mai mari. Diferența vine din transferuri de la bugetul de stat. Practic, sistemul trăiește conectat la o perfuzie permanentă de la București.

Aici e miezul chestiunii: când bugetul național se strânge, nu se taie aparatul administrativ. Se taie investițiile. Se amână asfaltări. Se blochează proiecte de apă-canal. Se reduc cofinanțările pentru fonduri europene. Aparatul rămâne. Dezvoltarea pleacă.

În dezbaterea publică recentă, premierul Ilie Bolojan a relansat ideea eficientizării administrației locale. Nu e o temă nouă. E însă una pe care România a tot amânat-o de 30 de ani.

O primărie într-o localitate de 800 sau 1.200 de locuitori are, formal, aceeași structură de bază ca una de 10.000: primar, viceprimar, secretar, contabilitate, urbanism, asistență socială. Dar nu are baza fiscală și nici masa critică pentru a susține investiții serioase sau specialiști competenți. Rezultatul? Administrații mici, dependente, vulnerabile.

Comasarea comunelor foarte mici nu înseamnă desființarea satelor. Nu înseamnă dispariția identității locale. Înseamnă consolidarea capacității administrative. Înseamnă o primărie mai puternică pentru mai multe sate, nu zece primării fragile pentru zece sate depopulate.

Un prag de 3.000 de locuitori pentru unitățile administrative ar fi rezonabil, cu excepții pentru zone izolate sau greu accesibile. Sub 1.500 de locuitori, comasarea ar trebui să devină regulă, nu excepție. În paralel, ar trebui introduși indicatori clari de performanță: pondere minimă de venituri proprii, investiții per capita, capacitate de atragere de fonduri europene.

Desigur, reforma este incomodă politic. Fragmentarea administrativă înseamnă mii de funcții eligibile, mii de rețele locale, mii de centre de influență electorală. Tocmai de aceea, nicio guvernare nu a avut curajul real de a o face.

Dar alternativa care este? Să continuăm să finanțăm structuri administrative care consumă mai mult decât pot produce, în timp ce autostrăzile, spitalele și infrastructura rurală rămân în așteptare?

România nu va intra în faliment din cauza comunelor mici. Dar va rămâne blocată în subdezvoltare dacă nu acceptă că structura administrativă actuală aparține unei alte epoci demografice și economice.

Reforma administrativă nu este un atac la satul românesc. Este, paradoxal, singura șansă reală de a-l salva din dependență și stagnare.

Întrebarea nu este dacă ne permitem comasarea.
Întrebarea este cât timp ne mai permitem să o amânăm.